Parteneri

Organizator
Co-organizator
Co-finanțat de
Sponsori principali
Parteneri instituționali
Sprijinim

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.

Proiect realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timișoara și al Consiliului Local Timișoara

Interviu

ADNBA

Interviu

Bogdan Iancu

Interviu

Cătălin Crețu și Ideilagram

Interviu

Eugen Pănescu

„Riscăm ca o mare parte din ansamblurile rezidențiale de la periferie să se transforme în favele peste 10-20 ani”

Goana după prețuri mici dictează calitatea finisajelor și a soluțiilor constructive în defavoarea calității, iar ăsta ar fi unul dintre principalele pericole legate de felul în care se modelează piața imobiliară în prezent, spun Andrei Șerbescu și Adrian Untaru, de la biroul de arhitectură ADNBA. Prin urmare, în zonele de la marginea orașelor, în care s-a construit masiv în ultimii ani, casele încep să îmbătrânească mai repede și mai urât decât fondul construit din anii ‘60-’80.

Calitatea locuirii colective în România va fi tema expoziției „Despre Locuire”, din
cadrul Bienalei timișorene de arhitectură – BETA 2018, ce va fi inaugurată pe 28
septembrie și va fi deschisă timp de o lună.

Vlad Odobescu: Ce caută de obicei oamenii la un apartament?

ADNBA: Este greu de definit o tendință clară. Flexibilitatea reprezintă o temă constantă în procesul nostru de proiectare, dar particularizarea și subîmpărțirea unităților depinde foarte mult de tema de proiectare cerută și de tipul de locuire pe care îl anticipăm pentru acel loc. Astfel că unitățile și implicit segmentarea unui apartament diferă și variază. Desigur, sunt și elemente cvasiprezente precum lumina cât mai generoasă și deschiderea către oraș prin ferestre mari sau căutarea unei clarități și libertăți a planului, precum și introducerea cât mai multor elemente ce țin de locuirea individuală.

Credem că oamenii sunt în căutarea unei individualități în momentul în care caută un apartament. Încercăm astfel ca pentru fiecare proiect să găsim alternative la un anume model standard de unitate cvasiidentică înșiruită pe un coridor și repetată la toate nivelurile.

Cum s-a schimbat percepția românilor cu privire la locuire în ultimii 20 de ani, din observațiile dumneavoastră?

Acum, după 20 de ani credem că am încheiat un ciclu. Am trecut prin sistematizarea totalitară din anii 60’-70’, după care în anii 90’ – 2000 ne-am dorit o evadare din standardizare prin căutarea de a ieși din particular aplicând rezolvări atipice, suprafețe mai mari, standarde pe care nu ni le puteam permite, dar fară a exista o rațiune și o analiză pentru aceste noi fundamente.

Fără a fi niște soluții coerente și așezate, aceste noi modele s-au dovedit haotice astfel încât am început ușor-ușor să ne întoarcem către standardizare si către repetarea unor modele care s-au dovedit de succes în vânzări.

Acum, credem că trebuie să găsim o nouă cale de ieșire din această standardizare, una adaptată la condițiile pieței.

În ce măsură există contacte reale între arhitect și beneficiar / locuitor în România?

În ceea ce privește locuințele colective, dezvoltate de către investitori, comunicarea între arhitect și beneficiarul final, locuitorul, este redusă, ea fiind de obicei interpretată de către dezvoltator. Apare de obicei destul de târziu, după ce faza de proiectare este încheiată sub forma unor cerințe de individualizare. În ultimul timp observăm un contact creat prin platformele de social media, sau platforme publice de comunicare online și credem că este un avantaj în restabilirea acestui contact pierdut.

Cât de dispuși sunt constructorii să-și modeleze oferta în funcție de nevoile oamenilor?

Dacă ne referim la dezvoltatori, credem că deja s-a conturat o piață destul de stabilă. În mod cert sunt nevoiți să își modeleze oferta în funcție de cerințele oamenilor. Cu toate acestea, nu există nevoi structurate, de multe ori acestea nu sunt clar definite. Ele sunt colectate și interpretate de către echipele de vânzări, iar rezultatul poate fi uneori trunchiat sau din dorința de eficientizare poate fi uniformizat, existând riscul de a ajunge la un produs standardizat excesiv și nediferențiat. Există mulți dezvoltatori ce nu își permit riscul de a ieși dintr-un tipar și ajungem la un exces de produse similare, fără a putea fi individualizate. Nevoia de locuințe noi este stringentă, se vinde ceea ce există pe piață, pentru ca apoi să producem ceea ce s-a vândut și în acest ciclu simplificat calitatea spațiilor și individualitatea are de suferit.

Sursa: http://www.adnba.ro/project/bns

Cum poate deveni utilizatorul final un actor mai implicat în chestiunea locuirii?

Credem că educația și calificarea utilizatorului final poate ajuta mult în transformarea acestuia într-un actor activ. Casele sunt în mod esențial, pentru cei mai mulți dintre noi, cea mai importantă investiție făcută în viață. Poate în zona de media sau a fundațiilor ce activează în domeniu ar putea apărea platforme publice cu rol de îndrumare sau evaluare a unităților de locuit, sub forma unor ghiduri cu ajutorul căruia cumpărătorii ar putea să facă alegeri coerente și calificate. Un client calificat va fi în măsură să evalueze sustenabilitatea în timp a unei dezvoltări. În caz contrar, el face o alegere impulsivă.

Sperăm ca în viitor să ajungem la o educație economică individuală care credem că ar conduce la o o creștere a calității dezvoltărilor rezidențiale.

Care sunt principalele pericole legate de calitatea locuirii pe care le vedeți?

Poate presiunea prea mare asupra bugetului de construcție, unde prețul primează și dictează calitatea finisajelor și a soluțiilor constructive în defavoarea calității ar fi unul dintre principalele pericole. Observăm că în această zonă de dezvoltări periferice, casele încep să îmbătrânească mai repede și mai urât decât fondul construit din anii ‘60-’80.

Riscăm ca o mare parte din dezvoltările la care asistăm acum în această zonă să se transforme în viitoare favele peste 10-20 ani. În cartiere indezirabile cu valori ale proprietăților mult depreciate. Aici ne întoarcem la răspunsul de la întrebarea anterioară referitoare la implicarea utilizatorului final prin educare. Sperăm într-o educare a „consumului” spre o calitate a spațiului locuit, un spațiu în care ne face plăcere să locuim, asa cum ne face plăcere să îl privim sau să îl parcurgem.


Expoziția Despre Locuire este un proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finațării.

Clasa de mijloc din România – locuire și cultură materială

De câțiva ani încoace, un antropolog încalecă bicicleta sau ia metroul pentru a afla încotro se îndreaptă Bucureștiul și ai săi locuitori. Bogdan Iancu, lector dr. la Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNPSPA), face parte dintr-o echipă ce-și propune să portretizeze clasa de mijloc din România. Cum mănâncă middle class-ul românesc? Cum și unde locuiește? Cum se îmbracă? Cum își exprimă compasiunea față de cei din jur?, sunt câteva dintre întrebările de la care au pornit cercetătorii.

Proiectul a început acum trei ani. În acea primă perioadă, Bogdan Iancu era interesat mai ales de cum își amenajează cei din clasa de mijloc locuințele ridicate îndeosebi la marginea orașului. Însă, după ce a început să facă interviuri cu oamenii mutați în ansambluri rezidențiale, a observat că ei vorbeau mult despre problemele legate de trafic sau de vecinități. Așa că și-a reorientat cercetarea către ideea de spațiu, de infrastructură și către felurile în care văd acești oameni condiția lor de membri ai clasei de mijloc.

A mers pe toată dantela de localități din jurul Bucureștiului, cu excepția zonei Pantelimon-Colentina. A ajuns până la Crevedia, Buftea, dar a explorat și noile ansambluri din interiorul orașului.

Recent, a început să reviziteze cartierele de la periferie pentru a finaliza un articol la care scrie. Într-un ansamblu rezidențial din nordul orașului s-a întâlnit întâmplător cu unul dintre primii săi subiecți. Omul i-a zis că lasă locuința din „residence” și se mută undeva pe la Baba Novac, ca să-și țină fetițele la școală și la grădiniță și să fie aproape de jobul lui. „Cheltuielile lui pe motorină ajung undeva la 1.500 de lei pe lună și pierde mult timp în trafic, care-i mănâncă dintr-un posibil timp de lucru care i-ar aduce mai mulți bani”, povestește antropologul.

Oamenii încep să-și facă calcule de felul ăsta, observă Bogdan Iancu. Asistăm la un fenomen de reconsiderare a fostelor cartiere muncitorești din oraș, mai bine conectate la infrastructură. O plimbare prin parcul I.O.R. sau prin Crângași e o dovadă clară a acestei tendințe, spune el: „E o nebunie. O să vezi că nu au oamenii locuri pe bancă la cât vor să iasă. Și e lume foarte amestecată: de la middle class tânăr până la părinții sau bunicii lor pensionari. E un lucru care nu se vedea până în urmă cu câțiva ani”.

Oamenii care altădată visau la paradisuri de verdeață în afara orașului au devenit mult mai pragmatici: vor lac, parc, piață bună și ieftină, metrou, tramvai, vreun mall mare și frumos, o coerență a locuirii pe care n-o găsesc în ansamblurile rezidențiale cu nume sofisticate.

Vlad Odobescu: Cum a început proiectul tău despre locuire?

Bogdan Iancu: Am început cercetarea acum trei ani, în cadrul proiectului despre proiecte materiale ale clasei de mijloc din București, coordonat de Magda Crăciun. Înainte de asta făcusem niște explorări și am mai avut mici cercetări care vizau locuirea în București și cu ani în urmă. În proiect puteam să articulez mai consistent direcțiile deja deschise. Mă interesa cum se construiește, în ce relații se află spațiile construite cu vecinătățile. M-am uitat și la contrastele spațiale pe care le generează.

La început am făcut niște interviuri care vizau mai degrabă cultura materială a spațiului domestic, dar mi-am dat seama că adesea oamenii vorbeau despre locuire în termeni de spațiu de dormit. Mai puțină lume ajungea să facă din locuință un spațiu de agrement sau ceva de genul ăsta. Majoritatea discutau despre problemele astea pe care le generează traficul.

Mi-am mutat deci privirea spre practicile spațiale, manifestările spațiale și geografiile specifice pe care le produc. Mai degrabă, am plecat la drum cu cultura materială, dar încet-încet m-am mutat către spațiu și infrastructură și la cum se gândesc interlocutorii la condiția lor de membri ai clasei de mijloc, la felul în care politicile de acces la infrastructură și servicii le dinamitează cumva reprezentările despre condiția lor, atunci când lucrurile nu mai funcționează așa de bine, când apare mirosul de la stația de epurare, când apa de la chiuvetă se colorează, când îți pică curentul, când vin peste tine „oameni cu Prima Casă”. E o specie de oxidanți ce lucrează împotriva proiectului tău aspirațional, de membru al clasei de mijloc, cu care te-ai dus acolo.

Aș vrea să așezăm povestea cronologic. Când au început oamenii să se ducă în afara orașului, în afara infrastructurii existente?

Primele vile apar de la jumătatea anilor ’90, pe foste terenuri agricole. Pentru că atunci apar restituirile de pământuri și oamenii din satele din jurul Bucureștiului încep să vândă. Sunt și primării care vând apoi parcele. Continuă să apară până după 2000. Pentru a rentabiliza terenurile, încep să apară și locuințe pe înălțime, colective.

Prin 2000-2005 se construiesc primele ansambluri rezidențiale. O mare problemă apare în 2008, odată cu criza, când începe să se construiască mai degrabă pentru Prima Casă. Programul a fost o formă de a împinge înainte creditările și industria construcțiilor, a fost o decizie a statului de a ajuta atât zona financiară, cât și industria construcțiilor. După 2008, se construiește diferit. De aceea, sunt cartiere în care există, pe paginile de Facebook, o tensiune între primii rezidenți și cei care vin după și-i aglomerează. Faza a doua e de obicei mai densă și pe înălțime, iar faza a treia va fi probabil și mai înaltă, și mai densă. Între ele există niște tensiuni legate de comportamente, de parcări, de management al gunoiului și alte chestiuni de felul ăsta.

Cine sunt oamenii care, în acea primă fază, au început să se mute la periferie?

Așa cum arată textele pe care le-am citit, pentru că n-am avut acces la pionierii ăștia, în primă fază au fost – ca în tot restul Europei – nouveaux riches, oamenii care imediat după ’90 au reușit să dea mici lovituri, să înceapă mici afaceri, să transforme capitalul de rețea pe care-l avuseseră înainte de ‘90. Fenomenul ăsta s-a întâmplat cam peste tot în Europa de Est – poate cu mai puțin impact la nivelul structurii urbane în Ungaria și Polonia, dar cu predominanță în Bulgaria, Rusia și restul blocului estic -. Ei erau noii îmbogățiți. Puteau să aibă orice fel de afaceri, dar în general erau antreprenori, pentru că pe-atunci lipsea capitalul de creditare.

Trebuie să ne fie foarte clar că o mare parte din felul în care s-a construit a fost dependent de tipurile de finanțare a locuirii. Până în 2000, nu erau credite pe care să și le permită cineva din low și middle class, erau mai degrabă pentru upper middle class. Jennifer Patico [cercetătoare în antropologie] s-a uitat în Rusia la nouveaux riche și la percepția asupra lor și a constatat că, în perioada de imediat după ‘90, erau percepuți ca mafioți, ca oameni cu niște comportamente deviante. Și arată cum după 10-15 ani de gospel media despre cum acești oameni sunt de fapt niște eroi ai tranziției la capitalism, ce-și dau copiii la tenis, la pian, reacțiile se mai îndulcesc. Chestia asta s-a întâmplat și la noi: primele dezvoltări erau percepute de majoritatea oamenilor ca expresii ale unui succes îndoielnic.

Din discuțiile pe care le-ai avut cu oameni care s-au mutat la periferie, ce-și doreau ei de la locul în care s-au mutat la început și ce-au descoperit?

În mod interesant, am descoperit că foarte puțină lume avea cu-adevărat în cap un fel de proiect. Așa credeam când am început cercetarea: eram convins că oamenii își fixează un proiect bine închegat, pe care după aia – în funcție de cum stau lucrurile ulterior – îl acomodează sau îl resping. În realitate, majoritatea plecau strict cu speranța de a evada din oraș, pentru că orașul produce respingere prin trafic, prin poluare, zgomot. Intrau apoi într-o cercetare continuă, mergeau și vizitau mai multe ansambluri. Și interesant e că, de multe ori, decizia de a se muta ținea de chestiuni minimale: să fie spațiu de depozitare, să fie aerisit, să aibă spațiu verde. După aia, infrastructura era deja uitată, pentru că oamenii deja erau obișnuiți cu traficul. Mai ales pentru cei care n-aveau copii nu era printre priorități. Odată ce-apărea însă copilul, problema era următoarea: cineva trebuia să-l ducă la școală sau la grădiniță și asta însemna un drum suplimentar. Cineva trebuia să plece mai devreme de-acasă. Dacă n-au copii, rămâne aglomerația. Atunci când mergeau la vizionări, de obicei agentul îi ducea în momente ale zilei în care nu-i așa aglomerat. Apoi, când vizitau un spațiu gol, fără mobilă, le dădea senzația că-i aerisit, „mai mult loc pentru viață”, cum zice sloganul.

Dar, revenind la întrebare: n-aveau neapărat proiecte atât de bine articulate, mai ales că puțini dintre ei au putut decide cum să arate. Majoritatea s-au dus și au vizitat ce se găsea. S-au uitat dacă e spațios, dacă are spații de depozitare. O chestie foarte interesantă e că unii își doreau open space-uri. În general, erau cei mai tineri, între 20 și 30 de ani, care nu învățaseră să gătească. Cei peste 30 de ani, spre 40, încep să respingă open space-ul, pentru că nu vor să transmită mirosuri în celelalte camere. Mulți se uitau la vecinătate: să fie în proximitatea naturii, lângă un lac, un râu, o pădure sau un parc, măcar. Dacă te uiți pe harta extinsă a Bucureștiului, o să vezi că elementele de mediu devin spații magnetice pentru ansambluri, pe care apoi le canibalizează.

Apoi sunt proximitățile sociale. De obicei, încearcă să fugă de zonele cu romi. Am dat de-un rasism destul de bine structurat. În general, vecinitățile precare sunt un fel de oxidanți ai proiectului. La fel cum e și infrastructura, când lipsește, devine un fel de rugină pe proiectul ăsta: îl învechește, îl roade. Cam la lucrurile astea se uită.

Cred că nu ți-am răspuns complet la întrebare, dar ideea e așa: nu pleacă cu niște proiecte, ci fac un proces de selecție a plusurilor și minusurilor, pe parcurs. De obicei, finisajele iau ochii, iar dezvoltatorii înțeleg destul de bine chestia asta. Lucrează, în general, mai mult la finisaje, iau ochii cu spoială.

Pe cine se supără, de obicei, atunci când constată problemele astea? E clar că ar avea motive să se supere pe cel care le-a vândut apartamentul ăla. Nemulțumirea lor se îndreaptă însă și către stat, care permite lucrurile astea?

Dacă ceva lipsește sau începe să lipsească sau se strică, o primă fază e lupta cu dezvoltatorul. După care realizează că sunt totuși prizonieri ai dezvoltatorului, pentru că proiectul nu e încă terminat, „conserva” nu s-a umplut. Așa că ei sunt ușor flexibili în relația cu dezvoltatorul, pentru că își dau seama că abia când se va termina definitiv proiectul vor putea avea o poziție mai tare. Până atunci, dezvoltatorul le zice: „Prin reacțiile astea, nu faceți decât să-i îndepărtați pe potențialii cumpărători, care ar duce la completarea proiectului”.

Deci există o negociere.

Da. Asta într-o primă fază. Într-o fază următoare, acești oameni care au fugit de oraș și de contactul cu statul descoperă statul ca pe un posibil salvator sau măcar partener. Mai mult decât atât, fug de comunitate, vor să-și vadă aspirațiile de autonomie puse în operă și se trezesc că au nevoie de stat: să aducă o șosea, să redeschidă un drum, să introducă o linie de autobuz, să deschidă o grădiniță, să deschidă o școală. Poate nu-și permit școala din proximitate, și dintr-o dată statul devine o opțiune, e actorul spre care se îndreaptă. Se nasc forme de asociere foarte interesante, care ar trebui studiate cumva. Acești oameni poate că nu și-au imaginat vreodată că vor ajunge șefi de asociație de proprietari, în momentul în care descoperă penuria de servicii. Iar asociațiile de locatari sunt super-active, inclusiv ca formă de presiune de conformitate în interior: dacă-ți pui sau nu aer condiționat, dacă-ți închizi sau nu balconul. Au loc discuții destul de contondente: sunt asociații care permit lucrurile astea, asociații care nu permit asta, se stabilesc practici interzise și practici permise care operează ca nișe filtre pentru conformarea de stil. Cam asta-i succesiunea.

În ce măsură funcționează presiunile pe care le fac ei asupra statului?

În cazul cartierului Greenfield, de exemplu: după ce într-o fază inițială nu apăreau actori activi, ci mai degrabă reticenți sau chiar dușmănoși, Primăria Sectorului 1 și Primăria Capitalei și-au dat seama că acolo e o pungă de voturi destul de bună și sunt actori de lobby. Așa că locuitorii de-acolo primesc destul de multă susținere, măcar morală, iar inițiativele încep să apară. Li s-a promis construcția unei școli și-a unei grădinițe în cartier și, foarte probabil, redeschiderea drumului de acces mai scurt spre oraș. Ceea ce ilustrează discuția pe care o face Ștefan Ghenciulescu despre „urbanitatea fără urbanism”. El spune că, de fapt, șansa de după descoperirile astea e ca, depășind aceste crize – cu ajutorul statului sau al altcuiva – locurile astea să fie umplute cu sens.

Deci există posibilitatea asta.

Da. Dar oamenii de-acolo vin de pe poziții privilegiate. De exemplu, protestul care a avut loc în Prelungirea Ghencea s-a bucurat de mult mai puțin succes: acolo e un low middle class. Aici probabil că a contat faptul că în Greenfield stă și Mircea Cărtărescu. A devenit cumva și o chestiune de simbolism politic, prin încercarea de deturnare a unui grup de votanți USR spre PSD.

Mi se pare interesantă și reacția unor bucăți din societate la genul ăsta de proteste. Prima reacție ar fi: „Băi, dar voi ați vrut acolo, v-ați făcut-o cu mâna voastră!”

Sunt două surse de respingere. Discută Judit Bodnar despre asta, făcând apel la niște teorii despre fantezii degenerate, la privatismul excesiv. Evident că există oameni care se gândesc că unele sunt niște proiecte degenerate, într-un fel. Pe de altă parte, sunt și oameni frustrați că nu și-au putut permite asta și ăia cred că sunt cei mai violenți în critici.

Într-un interviu, descriai ansamblurile astea ca pe niște „galaxii rurale peste care s-a revărsat orașul, dar fără toate beneficiile sale”. Cum se împacă ei cu comunitățile astea pe lângă care s-au așezat? Atâta timp cât nu sunt romi, caz în care înțeleg că raportarea pare clară.

Am observat că se produc forme de acomodare de tipul ăsta: țăranii au roșii, ardei, ouă, carne și se naște o formă de colaborare pentru a umple cămara. În același timp, există mici tensiuni. Le-am observat manifestate sub forma asta: nou-veniții critică spațiul pe care-l populează, pentru că îi descoperă limitele, iar ceilalți tind să reacționeze și să zică: „Băi, dar când ați venit aici, n-ați știut unde veniți?” Exact ce ziceai înainte. Adică ei sunt mulțumiți cu condițiile lor și se trezesc cu „veneticii” veniți peste ei. E și o discuție pe care-am urmărit-o acum trei ani pe-un grup din Tunari, unde era o doamnă care povestea că „râdeați de noi că veneam cu cizmele murdare de pământ la piață în București și acum s-a schimbat titirezul”. Dar am senzația că tensiunea e mai degrabă pe Facebook. Dar aș vrea să subliniez că lucrurile stau diferit în funcție de zonă, iar proiectele în sine sunt foarte diferite. De exemplu, zona de nord, cu Snagov și toate satele din preajmă, și partea de sud sunt arhipelaguri cu totul diferite.

De unde vin diferențele?

E doar o ipoteză: aș putea să zic că în nord e acest upper middle class care locuia deja acolo încă dinainte de ‘90. Primii care și-au făcut case acolo erau oameni foarte bine poziționați înainte de Revoluție, care își făcuseră case de vacanță. După aia, imediat după ‘90, când se construiește, tot acolo se duc, nu în sud, iar fagocitarea pădurilor și a lacurilor a contat mult. Sunt aceste proiecte permanent under-construction, cum sunt Militari Residence cu toate cele din preajma lui, sau Popești Leordeni, care seamănă cu Vama Veche, într-un fel: totul e neterminat, străzile sunt pline de viață și de servicii. În mod interesant, deși acolo oamenii se plâng că „aoleu, drumurile nu se mai fac și e gunoi”, n-au atâtea pretenții precum cei din nord. E și ideea asta, că ai dat bani puțini, iar asta închide discuția: „n-am dat prea mult, nu ne-am omorât”. Și tind să se lamenteze mai puțin. Pe de altă parte, cele mai ieftine au fost grefate undeva în capilaritatea infrastructurii de mobilitate. Militari Residence are în inima lui capătul lui 178, care măcar te aduce până la metrou la Păcii. Sau, în partea cealaltă, în Popești Leordeni, ai stația de metrou Dimitrie Leonida. Nordul și Sudul Bucureștiului sunt două arhipelaguri foarte diferite.

Mai e o diferență: tocmai pentru că nu s-a construit în anii 2000 în sud, proiectele de-acolo s-au dus în proximitatea fostelor zone industriale. În nord, în schimb, erau pădurea și aeroportul, alea erau resursele.

S-a vorbit despre actualele ansambluri ca viitoare ghetouri, a apărut perspectiva asta sumbră. Cum vezi tu chestia asta?

Cred că atunci când lumea zice „ghetoizare” se referă strict la ideea de izolare, dar există diferențe foarte mari între ceea ce înseamnă un ghetou care este rezultatul producției de spațiu realizate în absența serviciilor statului, în care oamenii trebuie să se asocieze ca să supraviețuiască și „ghetourile de lux”.

În ansamblurile rezidențiale, oamenii simt că ei devin niște actori politici, se asociază. Și primăriile țin cont de ei, din interese imediate legate de alegeri. Pe de altă parte, e interesant că, în zone cum e Popești Leordeni, lucrul ăsta nu se întâmplă, pentru că mulți dintre cei care se duc acolo nu-și pun buletinele pe locuința lor, ci păstrează buletinul pe adresa din oraș, unde speră să se ducă cu copiii la școală și la grădiniță. Asta e iarăși interesant: sunt niște oameni care, într-un fel, dorm cu capul pe două perne.

Prin urmare, nu le-aș zice ghetouri, cât mai degrabă orașe sau cartiere-dormitor. Cele cu profiluri mai low sunt, paradoxal, mult mai adecvate locuirii: au și funcțiunile de care e nevoie într-un spațiu urban, cu adevărat. Cred că tot ce le lipsește ar fi poșta, dispensarul, poliția locală. Dar sunt ansambluri rezidențiale în nord care nu au farmacii, au automate de medicamente care să suplinească asta. Și asta, într-un fel haios, îi face să discute și despre asta pe grupuri: vezi discuții de genul „aveți cumva un Augmentin, pentru că mai aveam de luat antibiotice și s-au terminat?”, și-și dau întâlnire în cartier. Comunitarizarea se produce, totuși.

Mai ales când e vorba de lipsuri.

N-are nicio legătură cu ce se întâmpla înainte de ‘90, dar evident că penuria produce forme de asociere, de întrajutorare. Oamenii încearcă să se ajute ca să le depășească.

Cum se raportează, în general, dezvoltatorii la legislație?

În București și în zonele din preajma Bucureștiului, lucrurile stau așa: apa e un bun acaparat cât se poate de primitiv. Se pune gardul direct, până în apă. Numai câte un drum de acces îi mai împiedică. Lacul e pur și simplu încercuit și e destinat numai celor care dețin proiectul.ju

Pe lângă asta, ce se mai întâmplă aiurea e că efectele de mediu sunt dramatice. Multe dintre proiectele astea nu au canalizare, iar dacă li se strică stația de epurare se ajunge tot la drenarea în lacuri sau păduri. Așadar, lacurile ajung bune de privit și de vărsat în ele. Imaginea cea mai simplu de privit e în Mogoșoaia. Oricine poate să verifice asta mergând la Palatul Mogoșoaia și uitându-se de pe malul lacului, într-o panoramare. Se construiesc acolo debarcadere într-o veselie.

Aș vrea să vorbim un pic despre ideea expoziției din cadrul BETA 2018, care pleacă de la premisa că sunt patru actori, între care unul, utilizatorul, nu prea se face auzit în ecuația asta, pentru că toate deciziile sunt cam luate înainte să poată mișca un deget. Ce poate face utilizatorul pentru a conta mai mult?

Mie mi se pare că e cumva târzie discuția asta. Un lucru important e să nu se zgârcească dacă tot angajează la creditul ăla și să apeleze la cineva care-l poate ghida în peisajul ăsta. Au apărut aceste servicii care te ajută să-ți imaginezi un proiect și să-l pui prin grila pe care ți-o propun dezvoltatorii, să vezi dacă se suprapun sau nu. Sau să înceapă să pună niște întrebări super-legitime: „care sunt consturile creditului?”, „în cât timp ajung?”, „ce dotări sunt aici?” Mai degrabă, să vadă cu ce lucruri este familiarizat să nu-i lipsească. Oamenii nu și-au pus problemele astea și ar trebui să și le pună acum: „Fără ce nu pot să trăiesc OK?”. Să-și facă o mică listă și să vadă ce pot acomoda și ce pot negocia din ea.

Evident, trebuie să fie atenți la eufemisme de genul „15 minute de centru!”. Cum să stai în Chitila și să crezi că poți ajunge în 15 minute în centrul Bucureștiului? Și de ce în centru? Ăsta e un simptom provincial interesant: De ce în centru, dacă lucrezi poate în Pipera sau la Aurel Vlaicu sau în altă parte? Ai senzația că oamenii ăia au plecat tot ca să se întoarcă în București să se distreze, pentru că numai în centru te poți distra sau face consum cultural, în general, în oraș.

Ce alternative au?

Mall-urile devin spațiile de divertisment cele mai frecventate. De aia și au super-succes mall-urile de periferie. De aceea se și deschid în mall-uri și oficii de stare civilă sau alte servicii: pentru că mall-urile devin un fel de supapă pentru neajunsuri.

Metropola asta e plină de fracturi: oamenii nu se plâng atât de mult pe cât ar trebui să se plângă. Mai e ceva foarte interesant: odată ce te angajezi la un credit sau odată ce-ai dat banii ăia munciți pentru 10-15 ani, duci o muncă semiotică enormă de auto-convingere, că n-ai făcut ceva greșit. Evident, te plângi de una sau două chestii, dar există și un fel de muncă compensatorie, în care te gândești: „Dar stai puțin, o să fiu legat de locul ăsta 20 sau 30 de ani!”

Ce mi s-a părut ciudat e cât de limitată e relația dintre arhitect și utilizator, de cât de puțin se comunică și dintr-o parte, și din cealaltă.

Asta ține tot de financializarea acestor proiecte, pentru că între arhitect și „beneficiar”, dezvoltatorul nu produce nicio formă de dialog și fiecăruia îi trântește în brațe ceea ce are deja făcut, la costurile pe care și le-a gestionat pentru a-și maximiza profitul, camuflând pe cât se poate ce nu poate face. Arhitecții luptă să ia un proiect și încearcă să facă ceva cu el, în marja pe care o permite finanțarea dezvoltatorului. Dezvoltatorul devine o figură puternică, dar diabolizată.

Tot fenomenul ăsta a dus și la o reconsiderare a spațiilor de locuit construite în socialism. O parte din oameni încep acum să se reorienteze către părți din punga de locuire socialistă, să aleagă zone în care găsesc parcuri, natură, infrastructură. E un val de întoarcere către oraș. Primul val începe să se întoarcă, se vede asta în unele din zonele din București. Am cunoscut oameni care s-au întors din periferie și au închiriat unora mai tineri care abia acum consumă visul ăsta și e un fel de al doilea val.

Cum au ajuns ei să reconsidere fostele cartiere muncitorești?

Când locuirea devine un bun de consum, când toate sloganurile de marketing te invită la a-ți personaliza viața, la a fi autonom, e normal ca proiectele de locuire socialistă să fie respinse la început, să fie considerate resturi ale unui sistem-matrice. Tipul acesta de privire a fost foarte educat după 1990.

Din punctul ăsta de vedere, puțină lume înțelege că au existat de fapt mai multe tipuri de locuire în perioada socialistă. Dar e de ajuns să te duci în orașe precum Brașov, Râmnicu Vâlcea, Craiova sau Timișoara ca să vezi că s-a construit foarte diferit și uneori foarte bine în socialism. Aveai multe posibilități, ca arhitect. Proiectele erau plasate de multe ori pe un câmp, iar infrastructura era la îndemână.

Evident că uneori s-a construit prost, dar așa se întâmplă și azi. Diferența e că atunci a existat urbanism. A existat o consistență și o coerență a locuirii. Dacă ne uităm azi, se așază unul peste altul proiecte concurente, noile proiectele de-acum încearcă să rivalizeze cu vecinătatea pe care-o populează. Și atunci nimic nu seamănă cu nimic, e un fel de olimpiadă a fantasmelor.

Mai ales în fostele cartiere muncitorești construite înainte de 1950 în interiorul orașelor apare o supraînălțare peste vecini. Am găsit manifestul cuiva peste care a venit un bloc de genul ăsta. Omul le transmite celor care vin să înțeleagă că și lor li se poate întâmpla același lucru, să se trezească înconjurați de alte blocuri.

Tot în interiorul orașului apar, în ultima vreme, parcelările pe fostele parcuri industriale. Sunt super-ofertante, pentru că sunt oameni din clasa de mijloc care plecaseră în periferii cu „fantasmele verzi” și care își dau seama că nu au infrastructură. Noile ansambluri sunt deja foarte bine conectate la infrastructură, apropo de perioada socialistă. Platformele astea beneficiază direct de acest capital: sunt la 5-10 minute de metrou, sunt bine legate cu străzile, pentru că nu funcționau în zone strâmte.

Mai observ acest fenomen al „blocurilor-biscuit”. Sunt blocuri mici, de periferie. Eu le numesc „blocuri-biscuit” pentru că au trei-patru etaje și sunt în parcelări foarte înguste. Au niște apartamente foarte ieftine la demisol, în fața cărora se parchează. Știu sigur că e și ilegal. Pe lângă asta, e o precarizare incredibilă a locuirii. Nu ne dăm seama ce efecte poate să aibă asta asupra unui individ care, după ce că n-are lumină, stă într-o locuință ieftină, mai vede și mașina vecinului de deasupra parcată în fața ferestrei.

Discutam cu cineva despre lipsa educației locuirii.

Aici trebuie să fiu avocatul diavolului și să întreb: ce înseamnă educația locuirii? Crezi că în Italia sau Spania te învață cineva la școală? Eu cred că problema nu e educația, ci că oamenii nu își pun în minte lucrurile de care au nevoie cu adevărat, dincolo de ceea ce li se trântește în fiecare zi, gospelul de marketing. Sunt reclame care fac din mediul domestic o zonă eliberatoare de stres. Nu, nene, locuința e o zonă relațională, nu vei sta toată ziua să faci traforaj acolo.

Ziceai undeva că oamenii ăștia nu trebuie judecați în felul în care sunt judecați pentru deciziile pe care le-au luat.

E și una dintre problemele mele de cercetare: că trebuie să mă desprind de reacțiile care îmi vin în minte atunci când se discută probleme în zonele alea. Și sunt probleme ce apar prin design, nu ca niște accidente, pur și simplu. Aș vrea ca lumea să înțeleagă că trebuie să se uite la designul acestor proiecte: majoritatea lucrurilor care s-au întâmplat rău n-au fost întâmplătoare, n-au fost niște accidente biografice. Toate stăteau ascunse în detalii la care nu s-au uitat. Discuția pe care aș vrea s-o fac pleacă de aici: se pot uita oamenii la „sub-finisajele” astea? Sunt totuși foarte mulți bani pe care-i dai, deci trebuie să se uite atent pe ce-i dau. OK, nu sunt bani munciți acum, dar vor fi munciți în viitor.

Mesajul meu e că oamenii ăștia ar trebui înțeleși, dar și ei ar trebui să facă efortul să înțeleagă cum au ajuns acolo. Și să nu simplifice lucrurile, să zică că-s de vină primăria sau dezvoltatorii, autoritățile. Trebuie să facă antreprenoriat politic, să fie mai mult decât contribuabilul căruia i se dau chestii „pentru că el plătește taxe”. Asta e o viziune parașutată din alte culturi și nu poți introduce asta aici, pur și simplu. Dacă are buletinul pe București, cum să se aștepte ca primarul din Popești Leordeni să facă ceva pentru el? El nu contează acolo, ca actor politic. Trebuie să-și articuleze foarte bine poziția. În momentul în care vor să conteze, trebuie să-și facă buletinul acolo sau să se mute.

Aș mai sublinia că avem o mare problemă cu achiziția, cu ideea de proprietate. Aproape nimeni nu se gândește la chirie. Ai senzația că oamenii cred că dacă locul nu-i al lor, vor ajunge în stradă. De multe ori, foarte multe credite lunare sunt mai sus decât chiriile, iar indicele Robor a făcut ca programul Prima Casă să aibă un efect ștrangulator: s-au trezit oamenii cu 100 de euro în plus la rată. Ceea ce deja a devenit super-problematic nu doar pentru case, ci și pentru posibilitatea de a avea o casă. Dacă aș propune niște câmpuri de reflecție, sunt astea: „De ce să cumpăr?”, „Ce să cumpăr?”.

Interviu realizat de Vlad Odobescu, publicat de Zeppelin în august 2018


Expoziția Despre Locuire este un proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finațării.

Cătălin Crețu și Ideilagram propun explorarea vieții de la bloc prin sunete

Cătălin Crețu e compozitor, interesat mai ales de cercetarea și scrierea muzicii electronice. Are dublă pregătire: atât în domeniul ingineriei (e absolvent al Universității Tehnice din Petroșani) cât și al muzicii, ca absolvent al Universității Naționale de Muzică din București. Ideilagram e o asociație preocupată de arhitectură și oraș, „ce aduce împreună ideile unor oameni cu valori și viziuni comune, încurajând dialogul interdisciplinar”. Bucata lor de expoziție explorează sunetele locuirii la bloc, luate individual ori suprapuse.

Vlad Odobescu: Ce experiență le propuneți vizitatorilor?
Ideilagram:
Le propunem două instalații de sunet, „Vocile” și „Sunete de vecinătate”.
O membrană translucidă de jur împrejurul miezului central învăluie toate alveolele destinate experimentării. Prin această instalație –cadru, care reprezintă un filtru, vocile actorilor se aud în timp ce vizitatorii parcurg acest culoar înainte să intre în capsulele instalației.

Într-una dintre capsule, vizitatorii vor găsi 6 cilindri mari, suspendați, de pâslă, în care sunt invitați să intre și să se regăsească în anumite tipuri de sunete legate de locuire, care le trezesc amintiri sau stări contradictorii.

Cătălin Crețu: O călătorie în timp, reîntoarcerea simbolică, prin sunet, în spații de locuit uitate. În timp ce arhitectura, materialele și tehnologiile, abordările diverse și standardele s-au modificat, constatăm că fluxurile sonore au rămas aceleași, poate mai dense pe alocuri. Rememorăm stări și momente acustice vechi și mai noi într-o plimbare printr-un labirint sono-spațial.

Cum ați ajuns la această soluție?
IDG: În urma interviurilor pe care le-am luat anul trecut, am constatat că sunt câțiva actori principali, care dau formă locuințelor noastre. Anume, dezvoltatorul, administrația, arhitectul și locuitorul (sau utilizatorul, cum i se mai spune de multe ori). Dintre aceștia, locuitorul nu are ocazia de a interacționa decât foarte puțin cu actorii principali, iar vocea lui este mai degrabă pasivă. Am vrut să „dăm glas” acestor voci, ce ilustrează, fiecare, problematici, interese și aspirații diferite și să le prezentăm în paralel, sub forma unor colaje selectate din urma interviurilor. Ceea ce ne-a interest aici, a fost strict mesajul, de aceea am decis să îl desprindem complet de vreo imagine sau de alt context și să îl prezentăm doar sub formă de sunet, într-un cadru abstract.
Vecinătatea, imediată sau mai îndepărtată, umană sau care se referă la spatiul construit sau la cadrul dat de oraș, este unul dintre aspectele definitorii ale locuirii colective. Structurând rezulatele cercetării, am conturat câteva teme esențiale, pe care ne-am gândit că le putem ilustra ca binomuri, prin sunet. Astfel, sunetele sunt alese să reprezinte următoarele subiecte: periferie vs. centru (pentru relația cu orașul); izolare vs. deschidere (relațiile din cadrul ansamblului de locuințe); vechi vs. nou (spațiile comune și gestionarea lor în fondul de locuințe vechi (ante’90) și noi (post’90); dotări urbane vs dotări periurbane (diferitele tipuri de dotări ce deservesc locuințele colective); diversitate vs. segregare (cum sunt traite spațiile, prezența umană); individualitate în comunitate (relația dintre spațiul privat, personal al locuinței și spațiul comunitar, „la comun”, împărțit).

C.C.:
Sunetul este parte din viața cotidiană, element al locuirii, aliat sau dușman al locatarului, motiv de bucurie sau tristețe, de meditație sau disconfort. Ne raportăm la mediul sonor ambiental locativ în funcție de educație, de profesie, de stare, de nevoia de respect pentru conlocuitor. Pentru a ipostazia vechiul, am încarnat în spațiul simbolic urme ale locuirii acustice.

Ce înseamnă pentru tine un loc bun de locuit?

IDG: Asta e o întrebare foarte personală, iar noi suntem șase în echipă! Uite trei răspunsuri:
Un loc bun de locuit pentru mine înseamnă un spațiu în care sa am loc! În care să încap eu și toate preocupările mele care par să fie mereu în curs de actualizare. Asta îl obligă să fie un spațiu flexibil, adaptabil, accesibil, luminos. Un loc la care și din care se poate ajunge ușor în cât mai multe alte locuri prietene mie.
E oricare loc căruia poți să îi zici instinctiv „acasă”. E locul acela confortabil, pe care îl simți sigur, în care dormi bine și fără griji. Casă, apartament, nu contează. E locul în care te simți bine cu tine.
E spațiul în care mă simt bine cu familia mea. În care putem să citim, să meșterim, să gătim, să ne jucăm, să ascultăm muzică, să ne primim prietenii în vizită. Din care îmi e ușor să o zbughesc în oraș, pe jos, cu bicicleta sau transportul în comun.

CC: „Este spațiul de protecție a intimității, zona curată unde pot să gândesc și să creez liber, unde liniștea îmi este neîntinată, unde spiritul poate să zburde.”


Expoziția Despre Locuire este un proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finațării.

Plătești, dar nu decizi: trista poveste a cumpărătorului de apartament nou

Acum vreo lună, un clip ce prezenta bilanțul Primăriei Cluj la doi ani din noul mandat al lui Emil Boc devenea viral printre bucureștenii din lista mea de Facebook. Puteau vedea acolo noi zone pietonale, autobuze noi, școli renovate și spații verzi, lucruri rare în Capitală.

Peste 15% dintre români s-ar muta la Cluj, atrași de calitatea vieții, zice un studiu realizat de Banca Mondială. Atracția creată de orașul transilvănean face ca prețul mediu al unui metru pătrat de apartament clujean să fie cel mai mare din țară în al doilea trimestru din acest an: 1.510 de euro, cu 14,1% peste cel din aceeași perioadă a lui 2017, arată un raport publicat de AnalizeImobiliare.ro. Clujul e singurul mare oraș românesc în care prețurile au crescut față de cel dinaintea crizei.

Clujul are însă destule probleme cu locuirea. Cererea tot mai ridicată de locuințe, susținută de dezvoltarea sectorului IT, n-a dus la creșterea calității apartamentelor construite la marginea orașului. Chiar și în rarele cazuri în care cumpărătorul nimerește patru pereți OK, pentru a se putea bucura de confortul de-acasă trebuie să treacă pe-aceleași drumuri aglomerate, să-și ia copilul de la o grădiniță îndepărtată, să-și umple pungile de cumpărături dintr-un hipermarket aflat pe alți coclauri, să se izoleze de restul cercului social. Pentru a „încăpea” în programul Prima Casă, multe locuințe noi au două camere, ceea ce le face neutilizabile pe termen lung pentru familiile tinere. Calitatea locuirii colective și slaba reprezentare a interesului public în îmbunătățirea ei vor reprezenta tema expoziției din cadrul Bienalei timișorene de Arhitectură 2018, ce va fi inaugurată pe 28 septembrie și va fi deschisă timp de o lună.

„În toți anii ăștia, calitatea dezvoltării a fost pasată către dezvoltatori”, spune arhitectul Eugen Pănescu (42 de ani), unul dintre oamenii ce modelează centrul Clujului și-l face mai respirabil. În 2002, Pănescu a devenit partener fondator al biroului de arhitectură și urbanism româno-german Planwerk din Cluj. E delegat al Ordinului Arhitecților din România (OAR) în Registrul Urbaniștilor din România și în comisia tehnică de urbanism a Primăriei Cluj. Totodată, este cadru asociat al Facultății de Arhitectură și Urbanism din Cluj pentru proiectare de urbanism și reprezintă OAR în Consiliul Arhitecților din Europa.

Scena9: Cum e să lucrezi cu autoritățile locale?

Eugen Pănescu: Am început să lucrăm în condiții foarte dificile, acum aproape 20 de ani, cu una dintre cele mai complicate administrații: primăria lui Gheorghe Funar. Eram un grup informal de studenți care făceau o școală de vară pe teme urbane, cu tineri din Germania și România. Ne-am propus să facem o strategie pentru Cluj care includea locuirea și, în general, dezvoltarea și ne-am gândit că trebuie să lucrăm cu administrația care e în momentul ăla acolo, că nu trebuie să așteptăm vremuri mai bune. Și ne-am luat rolul ăsta în serios. Pe de-o parte, a fost mai bine decât ne așteptam, dar pe de altă parte, am dat și de inerția acelor ani. Discutam de niște teme complet străine, ce nu erau gustate nici măcar în cercurile profesionale. A durat mult până să se vadă o schimbare. Am devenit între timp asociație, iar după aceea birou.

Faptul că s-a putut călători fără viză după 2007 a fost un salt mare pe care noi l-am simțit imediat. Mai ales că în perioada aceea discutam despre calitatea spațiului public, despre transport public, despre densitate, utilizare comercială de biciclete și-așa mai departe. Faptul că audiența a reușit să vadă cu ochii ei imaginile pe care noi le arătam deja de ani de zile, să constate că ele există și că atmosfera e normală și că se poate a contat enorm.

Am observat că administrațiile se schimbă pentru că se schimbă oamenii din ele. Poate nu de voie, poate mai mult de nevoie, dar schimbarea asta se vede clar, cel puțin în câteva orașe unde noi am continuat să avem proiecte. Am apucat o altă generație de oameni care vin nu doar în posturi înalte, cu răspunderi, ci și în aparatul administrativ. Calitatea, numărul și dedicarea lor a crescut continuu.

S-a schimbat complet perspectiva: calitatea dezvoltării urbane e o problemă de responsabilitate publică, iar a recunoaște că ai responsabilitatea e un pas enorm. Ca s-o și faci e un alt pas enorm, ce vine după aceea.

Pare rezistentă schimbarea în bine?

E greu ca lucrurile să se întoarcă. E ca o roată dințată care merge cu viteză câteodată mai mică, câteodată mai mare, dar înapoi nu prea dă. Schimbarea asta nu vine doar de la cap, de la primar, ci și de la cei care se angajează. Oamenii se înhamă cu proiectele proprii, de care sunt ei răspunzători. Odată ce treci un proiect prin propria instituție, ai o școală atât de dură și de plină de învățăminte încât nu cred că te mai poți întoarce. Și vrei să ușurezi lucrurile.

Cadrul legal din România e complet, e ierarhic controlat, iar orice administrație poate să-și impună acel rol și să și-l ia în serios. Ce orașele nu fac nici acum: să controleze calitatea dezvoltării. În toți anii ăștia, calitatea dezvoltării a fost pasată către dezvoltatori. Excepțiile sunt atât de puține, că – în mod incorect pentru ele – nici nu merită menționate. La scara țării, e o picătură fierbinte pe o piatră încinsă.

Care-s următorii pași pentru centrul Clujului?

Avem acum o dezbatere publică, ceea ce la Cluj a devenit un obicei foarte bun. E o dezbatere despre niște propuneri de transformări a unor străzi din zona centrală: nu numai pietonalizări, ci și reamenajări, cu plantări de copaci și așa mai departe. Există la Cluj o deschidere și o transparență ce precede o decizie.

Dacă aș face o ierarhie cu cele mai importante lucruri care s-au întâmplat în Cluj în ultimii ani – sigur că e un oraș cu demografie, cu investiții, cu proiecte, competiții, infrastructură – cred că pe primul loc e felul în care deciziile referitoare la proiecte publice mari au ajuns să se ia mai transparent. Sunt niște inovații în proceduri pe care primăria le-a făcut, fiind atentă la ce a fost sfătuită.

Mai e un lucru foarte bun: autoritățile publice – de la primar în jos – sunt prezente public. Nu sunt persoane misterioase pe care le vezi la festivități sau prin mesaje pe Facebook sau la televizor sau altundeva. Și nu se feresc de discuții. Asta dă nu doar decizii de calitate, ci și un nivel de optimism sau cel puțin o diminuare a pesimismului. Ceea ce cred că-i o mare problemă în orașele noastre, la București mai ales: ești pregătit pentru o boacănă tot mai rea, iar la lucrurile bune nu te mai aștepți. Iar când se întâmplă totuși lucruri bune, reușești să le distorsionezi efectul și le vezi și pe alea cumva rău. La Cluj am trecut de vârful dealului și acum suntem într-o zonă bună în care există un optimism general. Sigur că se mai fac greșeli, se corectează proiecte sau îți dorești ceva ce nu-i făcut încă, dar totuși nivelul de așteptări e mare și optimismul există.
Ce se mai face în centrul orașului? S-au mai schimbat regulile de urbanism, se adaptează la situația actuală din zona centrală. De exemplu, se permit investițiile fără să trebuiască să asiguri cota de locuri de parcare. Se transformă ca la manual orașul – nu numai zona centrală – într-unul mai plăcut pietonilor și care favorizează foarte mult transportul în comun. S-au delimitat benzile dedicate pentru transportul în comun și asta o să continue pe direcția est-vest, între cartierele cele mai mari, pe zona de tranzit cea mai importantă. În paralel se elimină locurile de parcare sau se taxează cu un regim incremental de taxe, ceea ce am înțeles că și la București e în vigoare. Nu știu cum funcționează.

Piața Unirii din Cluj înainte și după reamenajare. Sursa: Planwerk

Pare că la București măsura asta nu e corelată cu altele.

Poate nu merge prea bine din prima, dar cu siguranță asta e direcția de mers. La Cluj s-a înțeles asta și așa se face, e un bulgăre care continuă să se rostogolească. Sunt lucruri ce durează ani de zile.

Clujul n-a avut niciun metru liniar de spațiu pietonal, spre deosebire de alte orașe cu centru istoric din socialism, care încă din anii ‘50-’60-’70 au primit câte o stradă, o zonă pietonală sau o piață. Noi am deschis tema asta la Cluj în anii 2000. Spațiul public nu era nici măcar o noțiune pentru cei mai mulți dintre noi. Prin 2005-2006, după ani de prezentări, discuții publice, articole în presă, s-a făcut prima străduță pietonală. După aceea planul a mers. Trebuie multă răbdare: de la o idee de proiect până la realizarea ei trec minim cinci ani. De asta nu-i niciodată prea devreme să discuți despre temele astea. Acum se implementează rând pe rând măsuri de reamenajare de spații publice, pietonale sau nu, cuprinse într-un plan de trafic făcut în 2005.

Clujul a fost unul dintre primele orașe care au început să facă lucruri de felul ăsta. N-a fost singurul și nici primul, dar după aceea cantitatea și viteza l-au făcut să le ajungă din urmă pe cele care erau puțin înainte. Sunt cu totul aproape 20 de ani care acum încep să producă efecte în mod accelerat. Între timp, au apărut firme între timp care pot aplica proiectele. Prima stradă pietonală nici n-avea cine s-o paveze, au găsit trei moși care aveau 80 de ani; nici nu-și puteau ridica pietrele singuri, dar știau cum trebuie puse.

Piața Unirii din Cluj înainte și după reamenajare. Sursa: Planwerk

În ce măsură se poate lucra și cu orașele din sudul și estul României? Sunt orașe care au o altă arhitectură, poate și altfel de politicieni.

Am avut șansă să lucrăm în extremitatea cealaltă a țării, pe litoral. Am făcut planul general de urbanism pentru comuna Limanu, care conține și faimoasele 2 Mai și Vama Veche. Atunci am avut foarte mult de lucru cu administrația unei comune mai speciale și cu administrația județeană de pe vremea aceea, plus cea națională. A fost o lecție bună. Am mai avut o experiență la Drobeta Turnu Severin, care nu s-a concretizat însă, cu un plan pentru un spațiu public și infrastructură publică în zona centrală. Cam atât, din păcate pentru noi, pentru că e o problemă de distanțe. Am mai fost tentați să participăm la proiecte la Brăila sau la Iași sau la Craiova, însă distanțele ne cam împiedică și e complicat să ducem proiecte la așa mare distanță.

E doar distanță fizică sau e și distanță de viziuni?

Asta [cu diferența de viziuni] să știi că n-o cred așa mult. În ceea ce privește cultura spațiului public și folosirea spațiului public, cu siguranță putem lua lecții în Ardeal de la Moldova și mai ales de la sudul țării. Cu siguranță, spațiul public e folosit mult mai intens și mai social în celelalte zone ale țării față de Ardeal. E o nevoie de a utiliza spațiul public și de a te întâlni cu oamenii mai deschis și mai social, din punctul meu de vedere. E folosit spațiul public chiar dacă e într-o stare foarte proastă.

Asta vine doar din observațiile mele. Dar am auzit poveștile altora care au vizitat orașe care au avut proiecte de investiții în Moldova, în Muntenia și au fost mirați de câtă lume folosește spațiile publice. Inclusiv Oltenița, Călărași, Slobozia – sunt orașe cu oameni care au nevoie de spații pe care le folosesc: există utilizare comercială, există copii care se joacă, bătrâni care stau în spațiile publice și se uită la alți oameni. E o viață socială foarte normală care o să primească proiecte fără probleme, cred eu. Eu nu văd aici niciun fel de diferență.

E interesant ce spui, pentru că cel puțin din partea de sud și în est avem tendința să idealizăm ce se întâmplă în orașele din Ardeal.

Da. Să nu mai faceți asta, vă rog. Sigur că unele lucruri s-au întâmplat mai bine sau poate sunt mai bine cunoscute, dar să știi că multe sunt și foarte recente. Cel puțin Clujul a avut un salt enorm după mandatele lui Funar și s-a simțit foarte tare, dar dacă te uiți în spate sunt mai puțin de 15 ani. Deci noi am petrecut mai mult timp cu Funar decât fără el. Nu mai vorbim de efectul acelor ani, care n-a dispărut: sunt aceiași oameni care l-au votat, l-au iubit, care iubeau drapelul și să vorbească despre originile neamului. Toată povestea cu care el a reușit să ne scoată din minți și să farmece electoratul ani de zile. Astea nu dispar odată cu schimbarea unui mandat.

Se construiesc multe blocuri, iar Clujul și împrejurimile se află în topul cererii de locuințe. Cum pot fi cartierele astea integrate în oraș? Ce se poate face după ce ele au apărut așa cum au apărut?

Ca să încep cu un fel de concluzie: ce s-a construit după Revoluție e, în general, mai prost decât ce s-a construit înainte. Cel puțin din punct de vedere al distribuției densității, al infrastructurii publice. Nu mă refer doar la infrastructura de acces și la spațiile verzi, ci și la partea ce ține de educație, la cea culturală sau la cea comercială.

Vorbesc aici despre cartiere, nu despre demolările din centrele orașelor. Cu siguranță cartierele și – de multe ori – locuințele erau mai bune decât ce produce piața acum. Pentru că piața de-acum e axată pe profit, pur și simplu, și la rândul ei se bucură de lipsa de control și de responsabilitate. E e un mare păcat, pentru că în anii ăștia s-au consumat rezervele pentru investiții imobiliare ale unei părți extrem de mari de populație, care acum trage de credite ca să plătească niște locuințe proaste. Nu numai locuințe proaste – hai să zicem că mai ai noroc de un apartament sau o casă bună – și zone de proastă calitate. Sunt puține exemple de zone despre care să zici că au calitatea cartierelor planificate coerent în socialism. Și chiar dacă ai noroc să ai o vilă sau un apartament sau un penthouse și să ai o curte cu gazon și un golden retriever și un foișor și grill și mai știu eu ce, tot ce-i în jurul tău e de-o calitate mizerabilă. E abominabil ce s-a putut permite în toți anii ăștia la noi, pe bani foarte mulți câteodată.

Au administrațiile locale destule instrumente pentru a schimba lucrurile?

Da. Au, pentru că lucrurile astea țin de un sistem de decizie și de planificare care trebuie numai folosit. El există. Și nu e numai vina administrațiilor: este vorba și de calitatea actului profesional, care s-a lăsat foarte mult coborâtă de cerințele pieței, din păcate.

Adică de cerințele dezvoltatorilor, nu?

Pe de o parte. Iar dezvoltatorii, la rândul lor, văzând că nu le cere nimeni și că pot să scape cu chestiile astea, continuă așa sau tot mai rău. Sunt tot felul de mici lucruri amuzante și triste în același timp precum micșorarea mobilei din pliante ca să pară camerele mai mari. Își păcălesc clienții. Sau transformă bucătăriile în camere. Dar în rest, la nivelul planificării cartierelor, e o abandonare totală a responsabilităților care țin de calitate, din toate părțile aproape. Și așa se nasc zone monofuncționale cu o calitate proastă a locuirii, nesusținută de niciun fel de infrastructură, și care n-au cum să meargă bine în continuare. Nu mai zic de izolarea socială: faptul că nu mai ai transport în comun, depinzi de mașină sau trebuie să mergi pe jos. Cu bicicleta e periculos, n-ai loc. Sunt niște probleme ireparabile, din punctul meu de vedere.

Cine ar trebui să se ocupe de partea asta? Vezi eforturi din partea unor colegi arhitecți?

Văd eforturile unei mici părți dintre colegii mei arhitecți. E o parte mică, dar voinică, cum se spune, foarte activă și ambițioasă. Acoperă toate nivelurile de vârstă și de educație, de la grădiniță până la liceu, în număr tot mai mare. Nu în toată țara, nu în toate școlile, nu pentru toți elevii, dar în numere tot mai mari și totul pe bază de voluntariat. Asta pentru a suplini eforturile inexistente ale Ministerului în zona de educație urbană. E o asociație, De-a Arhitectura. Știu apoi de eforturi ale unor colegi arhitecți din administrație, care-și iau rolurile în serios, riscând mici conflicte în interiorul instituțiilor lor pentru că verifică proiecte și cer calitate și produc materiale educative pentru clienți sau pentru mici dezvoltatori: cum se face o parcelare, de ce e nevoie; care sunt beneficiile, care sunt riscurile, condițiile și așa mai departe.

Sunt puține exemple, dar așa sunt exemplele la noi, puține. Sunt eforturi de felul ăsta și nu cred că sunt mici. Și cred că trebuie apreciate, pentru că e complicat să te înhami la așa ceva când vezi în jurul tău nu numai nepăsare, ci și o aversiune față de complicațiile astea pe care le produci verificând proiecte sau cerând calitate sau trimițând proiecte înapoi. Asta e văzută, de multe ori, ca „insubordonare în serviciu”. De obicei proiectele nu se consultă, nu se arată nimănui. Asta e, din păcate, o normalitate în mare parte a țării: lipsa de transparență și de calitate și pedepsirea celor care vor să schimbe asta. Și mă refer aici la zona noastră, la arhitecții șefi.

Acum, cu ultimele schimbări de legislație, arhitectul șef nici nu mai are prestanța și responsabilitățile unui angajat public. El o să fie angajat pe bază de contracte comerciale, ca SRL. Asta a reușit administrația națională și Parlamentul să ne ofere: niște persoane sau SRL-uri alese în condiții nestipulate în lege, fără responsabilități, care să gestioneze o zonă de responsabilitate publică de cel mai înalt nivel, sub amenințarea terminării contractului imediat, dacă cumva ies din cuvântul clienților lor. Care nu e populația, ca la funcționarii publici, ci este primarul. Iar primarul poate spune că dacă nu-ți vezi de treabă, ia următorul SRL să fie arhitect șef. Aici văd o zonă neagră, când vine vorba de cum ar fi folosită zona asta legislativă la nivelul practic al lucrului de zi cu zi în dezvoltarea urbană. Noi toți cerem pedepsirea corupției, dar aici nu mai e nevoie de corupție, pentru că se rezolvă fără. E în lege.

În momentul ăsta, un rol foarte mare în modelarea pieței imobiliare îl are programul Prima Casă. Din el rezultă multe apartamente de două camere, care să se încadreze în acea limită de bani pe care ți-o dă banca. Cât de bune sunt apartamentele astea, pe termen lung, și care sunt problemele legate de ele?

Programul Prima Casă e un instrument financiar, dar el a avut efecte foarte concrete și măsurabile în forma construită a orașelor, în ceea ce privește dimensiunile apartamentelor, dotările suplimentare oferite fie în interiorul imobilului fie pe parcelă sau în afara ei. N-o să fie zone bune, o să rămână apartamente de valoare proastă care vor fi tranzacționabile imediat ce ocupanții lor au voie sau își permit altceva. Probabil că și asta e o zonă de locuire care trebuie și ea „mobilată” cumva: locuirea de calitate medie, să zic. Dar sunt multe locuințe de care oamenii vor să scape, de cum îți permiți sau vin copiii. Dar cred că se va termina și cu asta sau cel puțin se va încetini mult ritmul, pentru că Prima Casă e tot mai limitată ca buget, condițiile sunt tot mai complicate, iar creditele încep să se scumpească. Cred că valul mare s-a cam dus. Iar amenințarea unei noi crize încă persistă în temeri.

Care sunt semnele?

Încetinirea ritmului de construire și a cererii. Sunt puține orașe în care cererea să depășească oferta. Clujul e cu siguranță unul dintre ele, iar asta e una dintre explicațiile prețurilor de speculă imobiliară și de furt, practic, din Cluj. Sunt alte orașe în care cererea e constantă și crește, din mai multe cauze: import de populație, mutare de la condiții mai proaste la condiții mai bune sau repatrierea economiilor din zona neagră și gri, adică cumpărarea apartamentelor cu sacoșa de bani, care e un fenomen. În restul țării nu există însă problema asta, să ai mai multă cerere decât ofertă, iar piața încetinește. Se și vede cu ochiul liber, dacă mergi prin orașe. Te uiți măcar la macarale și la imobilele noi și diferențele sunt mari. Dezvoltarea e foarte inegală în România. Și e inegală de la câteva orașe mari la zona din jurul lor, nu numai în alte regiuni.

Cum poate deveni utilizatorul, respectiv cumpărătorul unei locuințe, mai implicat în chestiunea locuirii?

Vocea utilizatorului intervine atunci când lucrurile sunt deja decise. Asta e, de fapt, explicația principală. Vine atunci când planul e aprobat, proiectul e făcut, locuința e construită – deși sunt mulți ce cumpără încă pe hârtie, în mod inexplicabil, și se aventurează să plătească ceva ce nu există încă, mai ales fără să se priceapă la asta -. Și chiar dacă se face auzită vocea cumpărătorului, asta nu poate avea consecințe decât dacă găsește tribuna potrivită. Iar asta nu poate fi urechea dezvoltatorilor, pentru că ea e închisă. Dezvoltatorul tot timpul spune: „Noi ne orientăm după ce cere piața”, dar el vede de fapt cerințele pieței și le mai coboară puțin. Și atunci cumpărătorul cumpără de nevoie mai mult decât de plăcere. Sau cumpără locația sau mai știu eu ce. Sunt tot felul de experiențe din statistici imobiliare care sunt bulversante pentru mine. Te-ai aștepta ca clientul – personajul colectiv – să fie puțin mai conștient de ce cumpără sau să-și varieze puțin opțiunile. Și-ți dai seama că de fapt nu-i așa. Felul în care funcționează piața e câteodată mult diferit de cum ne-am aștepta noi sau de insistențele noastre. Clientul se poate face mai auzit când e mai interesat ca cetățean.

Interviu realizat de Vlad Odobescu, publicat pe Scena9 în 30 iulie 2018


Expoziția Despre Locuire este un proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finațării.